“Dacă” în versuri
psihologice şi psihosomatice, paradoxuri
în versuri
Poezia
care ne ajută sã ne menţinem fiinţa, sã ne autosugestionăm, sã ştim cã nu
suntem singuri şi cã lucrurile astea le-au trãit şi alţii, şi le-au prevãzut
remedii în ieşiri paradoxale şi mai ales cã remediul este psihologic şi mai
puţin metafizic.
Dacã poţi sã-ţi ţii capul când toţi din jurul tãu l-au pierdut şi te
acuzã pe tine
Este versul
fundamental care pune condiţia sã fii normal nu în împrejurãri obişnuite (când
mai toatã lumea pare normalã) ci în situaţii excepţionale, când lumea intrã în panicã,
se isterizeazã şi, fapt esenţial, te acuzã (deşi nu e sigur cã eşti vinovat).
Ce înseamnã psihopatologic acest moment? Înseamnã o situaţie de conflict, de
isterie (invazie emoţionalã,„pierderea capului“) într-un moment de reflectare
deformatã a realului,care te preseazã şi te poate contamina şi bulversa. Deci
este un moment de înnebunire reactivã, psihogenã, un moment de zguduire a
propriului sistem şi în acelaşi timp un test de rezistenţã ca a unei clãdiri la
cutremur.
Dacã poţi sã ai încredere în tine când toţi din jurul tãu se
îndoiesc şi acorzi atenţie şi îndoielilor
Acest
vers indicã cum sã rezişti în situaţii de depresii adicã când îţi pierzi
încrederea în tine (situaţie frecventã în nevroze şi depresii psihotice) şi
când valoarea ta scade şi în ochii celorlalţi. Nu trebuie sã negi psihanalitic
realitatea depresiei ci doar trebuie sã îţi pãstrezi încrederea în tine.
Dacã poţi sã aştepţi şi sã nu fii obosit de aşteptare
Se
potriveşte perfect cu neurastenia. Poate cã unul din semnele de dezechilibru
ale epocii este pierderea rãbdãrii şi nervozitatea care rezultã. E foarte
probabil cã adulţi cu rãbdare au rãmas foarte puţini. Deci rãbdarea e un semn
major de forţã psihicã şi fãrã ea degeaba ai forţã fizicã. Curios dar lumea se
antreneazã mai ales pentru forţã fizicã, pentru rezistenţã dar nu suportã
aşteptarea.
Or fiind minţit, nu te ocupi de minciuni
Patologia
aici se schimbã în sensul cã asistãm aici la o psihopatizare, adicã regula e
minciuna, intriga, calomnia, şi ea te poate dezechilibra.
Soluţia
lui Kipling este sã o ignori, nu sã porneşti argumentãri, contraprobe. Este
exact tendinţa contrarã la ce se întâmplã de obicei pentru cã neadevãrul,
falsul iritã profund. Cele mai multe minciuni se produc în procese când
minciuna se sistematizeazã prin mãrturii.
Ori fiind urât, nu da curs urii
Aici
intervine un proces mai special. În sensul cã orice om care se dezvoltã are
iluzia cã o face corect şi cã e acceptat de ceilalţi pentru a fi surprins la un
moment dat cã de fapt nu e acceptat şi e urât. Procesul nu e totdeauna logic, e
psihanalitic, s-a invocat invidia, „capra vecinului“, aşa
cã
succesul se relativizeazã, important este ca indicaţia biblicã „ochi pentru ochi“
sã o treci cãtre Noul Testament, adicã nu urî şi iubeşte-ţi aproapele care te
urãşte. Este probabil unul dintre cele mai tragice caracteristici ale naturii
umane şi nici Kipling nu dã decât soluţia de a nu continua ura. Şi în ciuda tuturor versurilor care preced, nu trebuie sã ajungi la concluzia delirantã
a superioritãţii tale care ai rezistat şi sã te priveşti mai superior decât trebuie sau sã crezi cã
tot ce spui conţine înţelepciune.
Dacã poţi sã visezi dar sã nu îţi faci din visuri stãpân
Una din
explicaţiile posibile ale omului contemporan este cã nu are un ideal, dar Kipling atrage atenţia asupra faptului cã
un ideal nu trebuie sã te subjuge în aşa mãsurã încât sã pierzi prezentul. El
trebuie sã fie un fel de bas continuu. Prin urmare, cei stãpâniţi exclusiv de
ideal nu mai ţin cont de realitate şi sunt nişte fanatici, nişte ideologi. Se
pare însã cã în realitate, în
lumea
politicienilor ei sunt din cei mai mari, dominã cei cu interese joase.
Dacã poţi sã gândeşti dar nu sã faci din
idei scopul tãu
Înseamnã
sã nu supraevaluezi o idee în dauna sistemului de idei. Şi dacã versul anterior
se referea mai ales la politicã, acesta se referã mai ales la omul de
observaţie, de ştiinţã, care face prevalenţã pentru o idee şi uitã restul
disciplinei. Epoca favorizeazã îngustãrile, cei mai valoroşi sunt de fapt şi
cei mai înguşti, pentru cã în cele din urmã cu generalitãţi nu faci mare lucru.
Oricum, dacã nu ai idei eşti oligofren iar dacã ai trebuie sã le corelezi cu
faptele, ca sã nu devii un paranoic.
Dacã poţi sã te întâlneşti cu triumful şi dezastrul şi sã
tratezi aceşti doi impostori la fel
Acest
vers stã scris la intrarea la Wimbledon, pentru cã se întâlneşte aceastã
situaţie foarte frecvent în sport. Dacã omul existenţial vorbind, s-a acomodat
cu mediocritatea, anonimatul şi ratarea, singura iluzie financiar susţinutã
este sportul.
Dacã suporţi sã auzi adevãrul pe care l-ai formulat sã fie
rãstãlmãcit de şireţi pentru a face o capcanã pentru proşti
Aici
Kipling pune în discuţie o mare subtilitate existenţialã. Foarte puţini oameni
au o contribuţie ideaticã la tezaurul mondial dar chiar şi aceştia sunt
interpretaţi voit sau greşit pentru a pãcãli o majoritate de stupizi. Aşa cã
chiar adevãrurile se transformã în contrariul lor. Este aproape o regulã politicã
ca binele fãcut de cineva, de ex. Napoleon, sã fie rãstãlmãcit într-o
nenorocire. Aşa cã cel puţin în politicã fenomenul e foarte frecvent dar nu e
exclus nici în ştiinţã, în care orice contribuţie e minimalizatã, atribuitã
altuia, i se indicã motivaţii joase. Este faimoasa problemã a prioritãţilor în
ştiinţã, a nedreptãţilor legate de acest fapt, cu consecinţe uneori foarte
serioase.
Ori a constata cã opera cãreia i-ai dãruit viaţa e distrusã –
ceea ce
completeazã versul anterior şi duce la urmãtoarea concluzie, în aceste
condiţii, înclinã-te şi cu armele de data
aceasta uzate, ia-o de la început. Iar e ceva paradoxal, pentru cã
de obicei renunţi vãzând cã nu eşti înţeles sau cã a fost zadarnic ce ai fãcut.
Indicaţia este aici eroicã. Foarte puţini reuşesc acest lucru.
Dacã poţi sã faci o grãmadã din toate câştigurile
şi sã le joci pe „cap şi pajurã“ şi sã pierzi
şi niciodatã sã nu spui o vorbã despre pierdere
şi sã începi din nou, de la început.
Cu
strofa a treia intrãm într-un registru psihosocial. În mod obişnuit, compulsia
la joc duce în majoritatea cazurilor la pierdere şi pierderea este o
catastrofã, nu mai poţi sã o iei de la început şi oricum te vãicãreşti la toatã
lumea de aceastã întâmplare. Dupã „If“, normal nu este aşa, şi e sã ascunzi şi
sã o iei de la capãt. Viaţa e deci un joc dramatic, cu acumulãri şi pierderi.
Acesta e paradoxul, pentru cã toatã lumea urmãreşte acumulãrile. şi nu riscã
prea mult. Interesant este cã acum au apãrut douã categorii de jucãtori, pe
lângã cei indiferenţi. Jucãtorii patologici care nu se pot opri din a juca deşi
pierd continuu (dar tot sperã cã vor da lovitura) şi jucãtorii vulgari care
îngroaşã rândurile când potul creşte.
Dacã poţi sã forţezi inima, nervii şi muşchii sã reziste când nu mai existã nimic în ei
decât voinţa care le comandã „rezistã“.
Aici e
un exemplu excepţional de voinţã care e tenace chiar când nu mai are susţinere
corporalã, visceralã, nervoasã. E un exemplu suprem de rezistenţã, cunoscut în
literaturã ca împliniri tardive cum e romanul „Dupã 20 de ani“ sau „Contele de
Monte Cristo“ sau „Lawrence of
Arabia“ Şi este unul dintre principiile psihologice cel mai iubit la englezi,
rezistenţa, pentru cã voinţa e subliniatã în toate educaţiile occidentale, dar
rezistenţa în condiţii extreme impresioneazã cel mai mult.
Dacã plimbându-te cu regi îţi pãstrezi
bunul simţ sau dacã vorbeşti mulţimilor şi îţi pãstrezi virtuţile.
Douã
versuri paradoxale, pentru cã eventualitatea rarisimã a plimbãrii cu regi te
intimideazã şi nu mai poţi sã fii tu însuţi iar eventualitatea sã te adresezi mulţimii
te obligã de obicei sã cobori ştacheta cãtre populism. Pentru cã nu ai prizã la
public dacã afişezi o virtute.
Dacã nici duşmanul şi nici prietenul nu te poate leza şi oricine
conteazã pentru tine dar nimeni prea mult.
Superbe
paradoxuri pentru cã de obicei te aştepţi sã te lezeze duşmanul dar eşti
surprins şi ţi se pare cã eşti lezat mai tare de prieten şi apoi în nici un caz
toatã lumea conteazã pentru tine şi din contrã faci eroarea sã contezi pe unii
mai mult decât trebuie ceea ce duce la deziluzie. Recomandãrile lui Kipling
sunt de o mare înţelepciune, cer o reflecţie permanentã şi consoleazã pentru
lezãrile curente din partea anturajului, rudelor, lãsându- te cu o suveranã
detaşare faţã de faptul cã nimeni nu meritã sã investeşti prea mult.
Dacã ai îndeplinit cele peste douãzeci de condiţii pe care le
pune poezia al tãu va fi pãmântul cu tot ce conţine şi, mai important decât
asta, vei fi un om, fiul meu.
Aceastã
concluzie dezvãluie şi finalitatea poeziei care este un sfat în sensul ştiut
din Hamlet-ul lui
Shakespeare, în care fiul plecat la învãţãturã primeşte de la tatãl lui
ultimele indicaţii, în care ultimele cuvinte sunt cã pânã la urmã conteazã sã
fii tu însuţi.
(Aurel Romila-
Profesor de psihiatrie Universitatea
de Medicinã şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti, Psihiatrie, ediţia a 2-a
revizuită, Editat de Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România Bucureşti,
2004, pp. 605-609, Interpretare la „IF“ de Rudyard Kipling)