“Dacă” în versuri  psihologice şi psihosomatice,  paradoxuri în versuri

Poezia care ne ajută sã ne  menţinem  fiinţa, sã ne autosugestionăm, sã ştim cã nu suntem singuri şi cã lucrurile astea le-au trãit şi alţii, şi le-au prevãzut remedii în ieşiri paradoxale şi mai ales cã remediul este psihologic şi mai puţin metafizic.

Dacã poţi sã-ţi ţii capul când toţi din jurul tãu l-au pierdut şi te acuzã pe tine

Este versul fundamental care pune condiţia sã fii normal nu în împrejurãri obişnuite (când mai toatã lumea pare normalã) ci în situaţii excepţionale, când lumea intrã în panicã, se isterizeazã şi, fapt esenţial, te acuzã (deşi nu e sigur cã eşti vinovat). Ce înseamnã psihopatologic acest moment? Înseamnã o situaţie de conflict, de isterie (invazie emoţionalã,„pierderea capului“) într-un moment de reflectare deformatã a realului,care te preseazã şi te poate contamina şi bulversa. Deci este un moment de înnebunire reactivã, psihogenã, un moment de zguduire a propriului sistem şi în acelaşi timp un test de rezistenţã ca a unei clãdiri la cutremur.

Dacã poţi sã ai încredere în tine când toţi din jurul tãu se îndoiesc şi acorzi atenţie şi îndoielilor

Acest vers indicã cum sã rezişti în situaţii de depresii adicã când îţi pierzi încrederea în tine (situaţie frecventã în nevroze şi depresii psihotice) şi când valoarea ta scade şi în ochii celorlalţi. Nu trebuie sã negi psihanalitic realitatea depresiei ci doar trebuie sã îţi pãstrezi încrederea în tine.

Dacã poţi sã aştepţi şi sã nu fii obosit de aşteptare

Se potriveşte perfect cu neurastenia. Poate cã unul din semnele de dezechilibru ale epocii este pierderea rãbdãrii şi nervozitatea care rezultã. E foarte probabil cã adulţi cu rãbdare au rãmas foarte puţini. Deci rãbdarea e un semn major de forţã psihicã şi fãrã ea degeaba ai forţã fizicã. Curios dar lumea se antreneazã mai ales pentru forţã fizicã, pentru rezistenţã dar nu suportã aşteptarea.

Or fiind minţit, nu te ocupi de minciuni

Patologia aici se schimbã în sensul cã asistãm aici la o psihopatizare, adicã regula e minciuna, intriga, calomnia, şi ea te poate dezechilibra.

Soluţia lui Kipling este sã o ignori, nu sã porneşti argumentãri, contraprobe. Este exact tendinţa contrarã la ce se întâmplã de obicei pentru cã neadevãrul, falsul iritã profund. Cele mai multe minciuni se produc în procese când minciuna se sistematizeazã prin mãrturii.

Ori fiind urât, nu da curs urii

Aici intervine un proces mai special. În sensul cã orice om care se dezvoltã are iluzia cã o face corect şi cã e acceptat de ceilalţi pentru a fi surprins la un moment dat cã de fapt nu e acceptat şi e urât. Procesul nu e totdeauna logic, e psihanalitic, s-a invocat invidia, „capra vecinului“, aşa

cã succesul se relativizeazã, important este ca indicaţia biblicã „ochi pentru ochi“ sã o treci cãtre Noul Testament, adicã nu urî şi iubeşte-ţi aproapele care te urãşte. Este probabil unul dintre cele mai tragice caracteristici ale naturii umane şi nici Kipling nu dã decât soluţia de a nu continua ura.   Şi în ciuda tuturor versurilor care preced, nu trebuie sã ajungi la concluzia delirantã a superioritãţii tale care ai rezistat şi sã te priveşti mai superior decât trebuie sau sã crezi cã tot ce spui conţine înţelepciune.

Dacã poţi sã visezi dar sã nu îţi faci din visuri stãpân

Una din explicaţiile posibile ale omului contemporan este cã nu are un ideal,  dar Kipling atrage atenţia asupra faptului cã un ideal nu trebuie sã te subjuge în aşa mãsurã încât sã pierzi prezentul. El trebuie sã fie un fel de bas continuu. Prin urmare, cei stãpâniţi exclusiv de ideal nu mai ţin cont de realitate şi sunt nişte fanatici, nişte ideologi. Se pare însã cã în realitate, în

lumea politicienilor ei sunt din cei mai mari, dominã cei cu interese joase.

Dacã poţi sã gândeşti dar nu sã faci din idei scopul tãu

Înseamnã sã nu supraevaluezi o idee în dauna sistemului de idei. Şi dacã versul anterior se referea mai ales la politicã, acesta se referã mai ales la omul de observaţie, de ştiinţã, care face prevalenţã pentru o idee şi uitã restul disciplinei. Epoca favorizeazã îngustãrile, cei mai valoroşi sunt de fapt şi cei mai înguşti, pentru cã în cele din urmã cu generalitãţi nu faci mare lucru. Oricum, dacã nu ai idei eşti oligofren iar dacã ai trebuie sã le corelezi cu faptele, ca sã nu devii un paranoic.

Dacã poţi sã te întâlneşti cu triumful şi dezastrul şi sã tratezi aceşti doi impostori la fel

Acest vers stã scris la intrarea la Wimbledon, pentru cã se întâlneşte aceastã situaţie foarte frecvent în sport. Dacã omul existenţial vorbind, s-a acomodat cu mediocritatea, anonimatul şi ratarea, singura iluzie financiar susţinutã este sportul.

Dacã suporţi sã auzi adevãrul pe care l-ai formulat sã fie rãstãlmãcit de şireţi pentru a face o capcanã pentru proşti

Aici Kipling pune în discuţie o mare subtilitate existenţialã. Foarte puţini oameni au o contribuţie ideaticã la tezaurul mondial dar chiar şi aceştia sunt interpretaţi voit sau greşit pentru a pãcãli o majoritate de stupizi. Aşa cã chiar adevãrurile se transformã în contrariul lor. Este aproape o regulã politicã ca binele fãcut de cineva, de ex. Napoleon, sã fie rãstãlmãcit într-o nenorocire. Aşa cã cel puţin în politicã fenomenul e foarte frecvent dar nu e exclus nici în ştiinţã, în care orice contribuţie e minimalizatã, atribuitã altuia, i se indicã motivaţii joase. Este faimoasa problemã a prioritãţilor în ştiinţã, a nedreptãţilor legate de acest fapt, cu consecinţe uneori foarte serioase.

Ori a constata cã opera cãreia i-ai dãruit viaţa e distrusã –

ceea ce completeazã versul anterior şi duce la urmãtoarea concluzie, în aceste condiţii, înclinã-te şi cu armele de data aceasta uzate, ia-o de la început. Iar e ceva paradoxal, pentru cã de obicei renunţi vãzând cã nu eşti înţeles sau cã a fost zadarnic ce ai fãcut. Indicaţia este aici eroicã. Foarte puţini reuşesc acest lucru.

Dacã poţi sã faci o grãmadã din toate câştigurile

şi sã le joci pe „cap şi pajurã“ şi sã pierzi

şi niciodatã sã nu spui o vorbã despre pierdere

şi sã începi din nou, de la început.

Cu strofa a treia intrãm într-un registru psihosocial. În mod obişnuit, compulsia la joc duce în majoritatea cazurilor la pierdere şi pierderea este o catastrofã, nu mai poţi sã o iei de la început şi oricum te vãicãreşti la toatã lumea de aceastã întâmplare. Dupã „If“, normal nu este aşa, şi e sã ascunzi şi sã o iei de la capãt. Viaţa e deci un joc dramatic, cu acumulãri şi pierderi. Acesta e paradoxul, pentru cã toatã lumea urmãreşte acumulãrile. şi nu riscã prea mult. Interesant este cã acum au apãrut douã categorii de jucãtori, pe lângã cei indiferenţi. Jucãtorii patologici care nu se pot opri din a juca deşi pierd continuu (dar tot sperã cã vor da lovitura) şi jucãtorii vulgari care îngroaşã rândurile când potul creşte.

Dacã poţi sã forţezi inima, nervii şi muşchii sã reziste când nu mai existã nimic în ei decât voinţa care le comandã „rezistã“.

Aici e un exemplu excepţional de voinţã care e tenace chiar când nu mai are susţinere corporalã, visceralã, nervoasã. E un exemplu suprem de rezistenţã, cunoscut în literaturã ca împliniri tardive cum e romanul „Dupã 20 de ani“ sau „Contele de Monte Cristo“ sau „Lawrence of Arabia“ Şi este unul dintre principiile psihologice cel mai iubit la englezi, rezistenţa, pentru cã voinţa e subliniatã în toate educaţiile occidentale, dar rezistenţa în condiţii extreme impresioneazã cel mai mult.

Dacã plimbându-te cu regi îţi pãstrezi bunul simţ sau dacã vorbeşti mulţimilor şi îţi pãstrezi virtuţile.

Douã versuri paradoxale, pentru cã eventualitatea rarisimã a plimbãrii cu regi te intimideazã şi nu mai poţi sã fii tu însuţi iar eventualitatea sã te adresezi mulţimii te obligã de obicei sã cobori ştacheta cãtre populism. Pentru cã nu ai prizã la public dacã afişezi o virtute.

Dacã nici duşmanul şi nici prietenul nu te poate leza şi oricine conteazã pentru tine dar nimeni prea mult.

Superbe paradoxuri pentru cã de obicei te aştepţi sã te lezeze duşmanul dar eşti surprins şi ţi se pare cã eşti lezat mai tare de prieten şi apoi în nici un caz toatã lumea conteazã pentru tine şi din contrã faci eroarea sã contezi pe unii mai mult decât trebuie ceea ce duce la deziluzie. Recomandãrile lui Kipling sunt de o mare înţelepciune, cer o reflecţie permanentã şi consoleazã pentru lezãrile curente din partea anturajului, rudelor, lãsându- te cu o suveranã detaşare faţã de faptul cã nimeni nu meritã sã investeşti prea mult.

Dacã ai îndeplinit cele peste douãzeci de condiţii pe care le pune poezia al tãu va fi pãmântul cu tot ce conţine şi, mai important decât asta, vei fi un om, fiul meu.

Aceastã concluzie dezvãluie şi finalitatea poeziei care este un sfat în sensul ştiut din Hamlet-ul lui Shakespeare, în care fiul plecat la învãţãturã primeşte de la tatãl lui ultimele indicaţii, în care ultimele cuvinte sunt cã pânã la urmã conteazã sã fii tu însuţi.

(Aurel Romila-  Profesor de psihiatrie Universitatea de Medicinã şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti, Psihiatrie, ediţia a 2-a revizuită, Editat de Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România Bucureşti, 2004, pp. 605-609,  Interpretare la „IF“ de Rudyard Kipling)